Sta trist cu capul asezat pe piatra rece
copilul de ţigancă,
În jur copacii despuiaţi de foşnet aşteaptă
ploioasa toamnă să le treaca…
Floarea soarelui îşi caută din priviri zeul,
nezărindu-l printre nori, spre pământ se-apleacă …
Nepasatoare vrăbiuţe vorbareţe ciupesc seminţele pe jos uitate ,
de foame să le treaca.
Şi plouă.
Tiptil, tiptil drumeţii îşi cedeaza locul altora,
spre ţintă se îndreaptă,
şi doi îndrăgostiţi îşi plâng calvarul despărţirii
într-un sarut ce de atata vreme aşteaptă…
În supravieţuire-i parcă încremenită lumea toată,
doar eu ”TRĂIESC”
cu pasiuni şi exaltare, dezamăgiri încântătoare…
pentru că în fiecare floare aplecată văd viaţa—viaţa ei
zglobiilor vrăbii spre bucurie închinată…
Şi-odată’n an pentru copaci să fie sărbătoare,
coroana frunzelor căzute le fie uşurare!
Aşa văd viaţa: tot lucrul cu rostul lui spre fericire şi-a frumuseţii ocrotire.
De ce n-aş fi ferice când drumul aspru
m-apropie de împlinire, de nedespărţire?
de Natalia Hrihorişan